1567682454G322PX.png

Cod: 12612

ISBN: 978-606-39-0510-0

Editura:

Data aparitiei: 2020

Colectia:

Pagini: 480

Disponibilitate: in stoc

Tratat teoretic si practic de procedura civila

Autor:

Lucrarea „Tratat teoretic și practic de procedura civila” reprezinta un episod marcant in opera juridica a profesorului Eugen Herovanu. Este o explicare a sensului, importanței și aplicarii consecvente a formei și formalismului in dreptul privat. Pentru timpurile acelea, in care, așa cum arata autorul, analiza formei nu reprezenta o preocupare principala in cercetarea dreptului, conceptualizarea formalismului procedural a constituit trecerea de la nivelul de simpla practica judiciara, bazata pe abilitatea și imaginația juristului, dobandita prin deprinderea empirica a „jocului” formelor și termenelor, la descoperirea sensului real al formelor in drept, respectiv protejarea drepturilor subiective, prin crearea unui cadru predictibil și echitabil pentru rezolvarea disputelor. Rigoarea procedurala, prezentata in opera profesorului, nu reprezinta o simpla piedica in calea analizarii unei cereri, ci devine garanția siguranței circuitului civil, prin aceea ca disputele nu pot trena la nesfarșit, societatea avand nevoie de siguranța drepturilor aflate la adapost de situații litigioase in curs. Tot așa, „forma” unui act nu reprezinta o simpla capcana in care cade justițiabilul neatent sau neștiutor, ci un mijloc eficient pentru evitarea șicanei, arbitrarului in judecata sau a trenarii soluționarii pricinii. Tratatul iși propune și realizeaza „imblanzirea” formelor, prin explicarea, adesea cu argumente istorice sau chiar sociologice, a necesitații existenței rigorilor procedurale și a unificarii acestora intr-un sistem care are legatura cu dreptul material, pe care, de altfel, il și servește. In acest fel, procedura civila iși dezvaluie caracteristica de știința a dreptului. Acest drum a fost continuat de alți mari proceduriști, precum Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein, Viorel Mihai Ciobanu, care au pus accentul pe interpretarea dogmatica a formelor, iar nu pe speculația impusa de particularitațile de caz.

Din pacate, ca atatea opere valoroase, tratatul de procedura civila a ramas nefinalizat, cuprinzand numai partea generala, deși, in mai multe randuri, autorul se refera la abordarea anumitor aspecte in partea privind hotararea judecatoreasca ori caile de atac.

 

Partea introductiva a tratatului debuteaza printr-un capitol dedicat normelor de procedura, acțiunii in timp și in spațiu a acestora, precum și clasificarii lor. Problema aplicarii in timp a normelor de procedura, abordata prin indicarea limitelor criteriului „drepturilor caștigate” in determinarea neretroactivitații, aduce in atenție criteriul „situației juridice individuale” in comparație cu „situația juridica abstracta” (simpla expectativa). Desigur, analiza aplicarii in timp a normelor de procedura civila trebuie sa țina seama de cateva diferențe fața de situația juridica actuala: faptul ca la acea vreme neretroactivitatea legii civile nu reprezenta un principiu constituțional și faptul ca abordarea aplicarii in timp a legii este semnificativ diferita in noul Cod de procedura civila. Sistemul bazat pe aplicarea legii in vigoare la data efectuarii actului de procedura, care ducea la aplicarea imediata a normelor de organizare și de competența (cu excepția instanței legal sesizate potrivit legii de la data inregistrarii cererii și a supunerii cailor de atac legii de la momentul nașterii dreptului la exercițiul acestora) a fost astazi abandonat. El a fost inlocuit cu sistemul care supune intregul proces (iurisdictio) legii de la data inceperii acestuia, iar executarea silita (executio) legii de la data inceperii acesteia. Raman valabile considerațiile autorului privind aplicarea in timp a normelor privind probele in procesul civil. Chiar și in absența unei reglementari clare, cum avem astazi (art. 26 NCPC), soluțiile avansate sunt compatibile cu sistemul actual. Se remarca distincția dintre probele preconstituite, care formeaza o unitate cu operațiunea juridica, fiind esențialmente supuse regulii tempus regit actum, și cele nepreconstituite, supuse mai curand formelor procesului și, implicit, legii de la momentul administrarii lor (astazi, legii de la momentul inceperii procesului). Este interesant ca poziția autorului se distinge fața de concepțiile existente in epoca, in sensul ca legea noua nu influențeaza regimul probelor chiar și atunci cand ar tinde la marirea sferei de aplicare a acestora, deoarece, pe buna dreptate, in materie civila, o abordare diferita ar conduce la o afectare a egalitații parților.

In ceea ce privește clasificarea normelor, tratatul stabilește cadrul ramas dominant pana in prezent in doctrina romaneasca, caracterizat prin faptul ca normele de organizare sunt, de regula, de ordine publica, la fel ca și competența ratione materiae, in timp ce normele de procedura propriu-zise se analizeaza in concret, dupa criteriile legate de natura interesului protejat.

 

Capitolul secund este rezervat principiilor care guverneaza procesul civil. Cu toate ca aceasta parte a procedurii a cunoscut o ampla dezvoltare sub imperiul aplicarii jurisprudenței Curții de la Strasbourg, se poate observa ca multe dintre problemele sesizate la acea epoca sunt inca actuale. Se pastreaza chiar și anumite aspecte care nu țin atat de specificul sistemului judiciar cat de mentalitațile celor care fac legile. Spre exemplu, atunci cand analizeaza gratuitatea justiției, autorul ajunge inevitabil la problema efectivitații accesului la justiție in cazul celor care nu pot suporta cheltuielile judiciare. Din referirile critice la adresa sistemului de asistența judiciara de la acea vreme observam ca prea multe nu s-au schimbat pana astazi: „stabilita in aceste condiții asistența judiciara devine simpla ficțiune, pentru ca nu numai ca e absurd a pretinde ca noțiunea de indigent se poate exprima in cateva cifre fixe, arbitrare, care n-au nimic comun cu realitatea și cu numeroasele-i contingențe, dar nici nu s-ar putea explica discordanța dintre spiritul excesiv care domina fixarea taxelor și stransa parcimonie cu care legea acorda scutirea lor. In adevar, a refuza unei persoane care poseda buna-oara un venit mobiliar de 600 lei anual dreptul de a fi scutit de taxele de proces care pot adesea ori excede aceasta suma, este a-i inchide ușile tribunalelor. Preocupat in chip exclusiv de interesele bugetare ale statului, autorul legii a inchis ochii asupra unei probleme de mare interes social peste care nu-i era ingaduit sa treaca, a uitat ca justiția e un serviciu public de care nimeni nu trebuie sa fie lipsit și n-a ințeles, in fine, ca indigența e o stare cu desavarșire relativa care in niciun caz nu trebuie confundata cu mizeria”. Or, recent Curtea Constituționala a statuat (in mod neplacut) ca accesul la justiție ar fi impiedicat de obligativitatea reprezentarii prin avocat in recurs[1], dar nu pentru ca aceasta nu ar corespunde unei necesitați, ci pentru ca sistemul de ajutor public judiciar, care ar permite și reprezentarea prin avocat, nu este accesibil unei largi categorii de justițiabili, respectiv acelora care nu se incadreaza in limitele stranse ale plafonului de venit fixat de O.U.G. nr. 51/2008. Problema pare a fi aceeași! Sigur, Curtea Constituționala a „expediat” problema „eliminand” efectul, dar „cauza” (limitele joase ale plafonului de venit pentru accesul la ajutorul public judiciar) a ramas. Doctrina a criticat, avocații, in numele și interesul justițiabililor, au solicitat legiuitorului marirea plafoanelor de venit pentru accesarea ajutorului public judiciar, dar lucrurile nu s-au schimbat.

Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3) și art. 486 alin. (3) din Codul de procedura civila, publicata in M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014; Decizia nr. 485 din 23 iunie 2015 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) și art. 486 alin. (3) din Codul de procedura civila, publicata in M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015.

V.M. Ciobanu, G. Boroi, Fl.A. Baias, Tr.C. Briciu, Cl.C. Dinu, Gh.L. Zidaru, Considerații privind constituționalitatea dispozițiilor din noul Cod de procedura civila care stabilesc asistența avocațiala obligatorie in recurs, in Revista Romana de Drept Privat nr. 3/2014, p. 134 și urm.; C. Birsan, M. Livescu, Efectivitatea dreptului de acces la Justiție in materie civila, in „Avocatura in Romania – 150 de ani in linia intai a luptei pentru drept” (coord. M. Livescu), Ed. Hamangiu, București, 2015, pp. 73-111.

In acest sens, a se vedea Apelul Congresului Avocaților din 2016 privind adoptarea unor masuri legislative necesare pentru asigurarea efectivitații accesului la justiție (disponibil pe www.unbr.ro); in cadrul Congresului Avocaților din 2019 s-a solicitat extinderea ajutorului public judiciar prin ridicarea plafoanelor prevazute de O.U.G. nr. 51/2008 și inlaturarea limitarilor de la art. 8 din același act normativ (Hotararea nr. 11, disponibila pe www.unbr.ro).

Sunt in continuare de actualitate dezvoltarile referitoare la celelalte principii ale procesului civil, in special contradictorialitatea, publicitatea, oralitatea și rolul judecatorului. Sub aspect evolutiv, se poate deduce ca atașamentul fața de oralitate, manifestat și astazi de clasa juridica de la noi, are explicație istorica. Combinarea oralitații cu rigoarea scrisului pare sa fie o caracteristica a procedurii civile romane, deoarece aceasta nu a preluat sistemul franco-elvețian al separarii afacerilor in simple și ordinare, cu recunoașterea oralitații numai in cazul celor din urma. La fel, concluziile referitoare la rolul judecatorului in procesul civil sunt relevante pentru cel care astazi se afla in dilemele generate de actualul art. 22 NCPC. Vedem ca sistemul nostru procedural a promovat un rol pasiv al judecatorului, dar atenuat de nevoia de adaptare la o societate prea puțin educata in domeniul juridic. Daca analizam evoluția lucrurilor, observam ca, dupa o ușoara expansiune a rolului activ al judecatorului, noul Cod de procedura civila revine, este drept, și prin preluarea ideilor de convenționalism in procedura, la sistemul clasic, apreciat de autor ca fiind „cel mai bun și cel mai potrivit pentru nevoile vieții noastre”. Sistemul nostru se incadreaza inca in logica dictonului da mihi factum, dabo tibi ius, insa, la fel ca alte sisteme juridice apropiate, se prezinta ușor modelat fața de liniile directoare ce se desprind din gandirea lui H. Motulsky[1]. Capitolul este inchis de afirmația argumentata ca normele de procedura civila aparțin dreptului public, iar nu celui privat. Aceasta concepție este una prezenta in toate operele autorului, dar neacceptata astazi de cea mai mare parte a doctrinei.

 

Capitolul al treilea al parții introductive este dedicat sancțiunilor. In concret, sunt analizate nulitațile actelor de procedura, amenzile și despagubirile, in timp ce decaderea este tratata in capitolul urmator, impreuna cu termenele și cu alte sancțiuni, cum ar fi perimarea.

In abordarea parții dedicate nulitaților trebuie sa avem in vedere ca noul Cod de procedura civila, chiar daca a ramas fidel sistemului inițial, care separa nulitațile in condiționate și necondiționate de vatamare, a cunoscut o reașezare prin determinarea expresa a celor din urma. Cu toate aceste schimbari, analiza din tratat este deosebit de utila pentru probleme precum noțiunea de „vatamare” in cazul actelor de procedura sau distincția intre ordinea publica și ordinea privata in aprecierea nulitaților. Nulitațile de procedura, atunci, ca și acum, ridica in dreptul nostru procesual civil aspecte care sunt adeseori prezentate in opoziție cu dreptul subiectiv. Acesta din urma trebuie afirmat in forme anume prevazute, a caror nerespectare poate intarzia sau chiar, in cazuri deosebite, anihila protecția lui. Viziunea ca rigoarea procedurala se opune substanței dreptului nu iși are temei, iar parcursul corect al unei societați nu este de a inlatura rigoarea, ci de a ii ințelege necesitatea și a se supune sancțiunilor ce o garanteaza. In aceasta privința, autorul, analizand tendințele autohtone cu cele din teritoriile in care avea aplicabilitate dreptul austriac, conchide ca „problema reformei și unificarii legislative in acest domeniu, e astfel cat se poate de grea. Iara inlaturarea cauzelor de prelungire a proceselor, mai ales a cauzelor provenind din exagerarea incidentelor strict procedurale și a nulitaților, nu trebuie așteptata atat de la reforma procedurii cat de la prefacerea moravurilor palatului de justiție, de la o cat mai disciplinata educație sociala, de la cultivarea cat mai intinsa a sentimentului de respect pentru ceea ce prescrie legea. Cum s-ar putea ajunge la toate acestea? E greu de raspuns. Asemenea lucruri se indeplinesc in genere, de la sine, in puterea acelor legi ale naturii, care asigura progresul omenesc in toate direcțiile. Doi factori insa ar putea avea o influența covarșitoare. Aceștia sunt: baroul și magistratura”.

 

Capitolul al patrulea al parții introductive abordeaza problematica termenelor de procedura, a decaderii și a altor sancțiuni procedurale. Respectarea termenelor, clasificate in peremtive, desparțitoare și suspensive, reprezinta, alaturi de forme, mijlocul de a disciplina procesul, a reduce timpul acestuia și a genera stabilitate sociala. In pofida unei viziuni ferme asupra termenelor, marcata de curgerea mecanica și reducerea posibilitaților de intrerupere și suspendare, este interesanta opțiunea, contrara practicii franceze, in sensul ca termenele pentru exercițiul cailor de atac (este drept, autorul se refera numai la apel) sunt de ordine privata și, prin urmare, supuse convenției parților. Totuși, din analiza ulterioara, in care se arata ca termenele legale perfecte nu se pot modifica, rezulta ca, in realitate, este vorba mai curand despre regimul excepției in cazul depașirii termenului pentru exercițiul cailor de atac. Este utila distincția dintre decadere și prescripție, cu reținerea ideii ca regula quae temporalia sunt ad agendum perpetua sunt ad excipiendum se aplica numai celei din urma. Tot la fel este valabila și astazi, contrar unor opinii prezente in doctrina și jurisprudența actuale, concluzia potrivit careia decaderea opereaza numai in cazul termenelor legale; in cazul celor judecatorești, judecatorii au puterea de a acorda un nou termen. Extinderea decaderii la termenele judecatorești este inutila și periculoasa, deoarece „garanția ca termenul acordat de judecatori va fi respectat de parțile in cauza consta in puterea pe care aceștia o au de a nu mai acorda un nou termen. Aceasta ajunge; caci sub aspectul efectelor produse, respingerea acordarii unui nou termen, echivaleaza cu pronunțarea unei decaderi, pentru ca tribunalul procedand imediat la judecata, partea nu mai are putința de a indeplini ceea ce ar fi trebuit sa faca in cursul termenului expirat. Dar in nici un caz, judecatorii nu se pot lega de mai inainte ca nu vor prelungi termenele acordate, nici nu pot stabili aprioric orice alta sancțiune cu privire la masurile pe care le ordona, fiind ca n-au dreptul sa hotarasca asupra unor lucruri viitoare. Domeniul aprecierii lor e numai trecutul”.

 

Partea I a tratatului este dedicata studiului acțiunii civile. Capitolul introductiv se ocupa de caracterele acțiunilor, iar cel secund de condițiile de exercițiu (afirmarea unui drept, interesul, capacitatea și calitatea), dintre care este examinata numai „afirmarea unui drept”.

Dupa o relevanta și captivanta parcurgere a evoluției istorice a ideii de acțiune, regasim teoria acțiunii civile in forma care a strabatut timpul și formeaza astazi baza ideologica a reglementarii din noul Cod de procedura civila roman, așa cum observam și din explicațiile date de președintele comisiei de elaborare, regretatul profesor Viorel Mihai Ciobanu. In aceasta concepție, dreptul la acțiune este un element intern al dreptului subiectiv, respectiv elementul sancționator al dreptului. Din acest motiv, dreptul la acțiune se transmite numai odata cu dreptul subiectiv.

 

Cat despre condiția „afirmarii unui drept”, prezentata ca fiind sursa celorlalte condiții, definiția pe care o ofera autorul acopera și situația intereselor protejate. Prin drept subiectiv ar trebui ințeles orice interes particular pe care voința individuala sau colectiva il poate impune ca fiind conform cu norma de drept. Drepturile supuse condiției suspensive se bucura de o anumita protecție chiar pendente conditione, fiind susceptibile de masuri conservatorii sau de atacarea actelor frauduloase ale debitorului pe calea acțiunii pauliene, aceasta din urma aducand in atenție problema controversata a posibilitații ca efectele unei hotarari sa fie afectate de condiția suspensiva a dreptului pe care il recunoaște respectiva hotarare. Chestiunea ramane inca discutabila, deși legislația actuala recunoaște, in cazul validarii popririi, natura condiționala a efectelor executorii ale hotararii judecatorești.

 

Teoria acțiunii abordeaza și chestiunea drepturilor eventuale și pe cea a obligațiilor naturale. Exista o argumentație care conduce la concluzia ca, in cazul drepturilor eventuale, creditorul nu are deschisa acțiune inainte de realizarea eventualitații. Cu toate acestea, o anumita protecție exista și aici, fiind posibila ancheta in futurum, nu insa și instituirea de masuri asiguratorii.

Pentru analiza completa a elementelor acțiunii, a condițiilor de exercițiu și clasificarea acestora in viziunea profesorului E. Herovanu, trebuie vazuta lucrarea „Principiile procedurei judiciare”, publicata in anul 1932. Editura Universul Juridic a avut inspirația de a readuce la lumina tiparului aceasta valoroasa opera și, in acest fel, am avut posibilitatea onoranta de a elabora și acolo un studiu introductiv.

 

Cel mai bun mod de a incheia este acela de a ma intoarce chiar spre framantarile autorului. Intensitatea emoției care a stat la baza lucrarii (apropiata de cea care insoțește operele de arta) este redata de raportarea la reflecțiile lui Anatole France: „muncitorii pe care-i vad de la geamul meu, vor bate pana-n seara trei sute de snopi de grau; apoi se vor culca obosiți, fara sa banuiasca frumusețea lucrului lor. Dar eu, ști-voi dupa ce voi fi incheiat paginele pe care le-am scris, daca mi-am intrebuințat bine ziua și daca mi-am caștigat dreptul la odihna? Ști-voi daca in hambarul meu, am dus graul cel bun? Ști-voi daca am rostit adevarul?... Oricare ar fi sarcina pe care o avem de indeplinit, esențialul e s-o ducem la capat, cu inima ușoara și cu voe buna”.

 

Prof. univ. dr. Traian C. Briciu

Facultatea de Drept, Universitatea din București

Tratat teoretic si practic de procedura civila - Conducere

Alte numere ale revistei

PARTENERI UNIVERSUL JURIDIC

VA RECOMANDAM

museum