Divortul si succesiunile. Instrumente juridice de emancipare a femeii in societatea romana

Autor:

Divorțul și succesiunile. Instrumente juridice de emancipare a femeii in societatea romana graviteaza in jurul situației personale, respectiv patrimoniale a femeii romane in urma divorțului și a decesului soțului. Din dorința de a nu transforma lucrarea in una cu conținut arid, incercam sa prezentam evoluția femeii in societatea romana printr-un vitraliu științific. In acest sens, am imbinat aspecte ale vieții ce pot fi documentate politic, social, economic, juridic, religios, facilitand astfel lectura și pentru nejuriști. Totodata, am urmarit in ce condiții și daca dogmele creștinismului și-au pus amprenta asupra segmentului legislativ al Dominatului.

In urma Razboaielor Punice și mai ales in Imperiu, odata cu accentuarea exploatarii sclavagiste, cu afluența bogațiilor pe care Roma le aducea din provincii și cu sporirea opulenței paturilor bogate, contradicțiile sociale și decaderea morala s-au facut din ce in ce mai simțite in clasele dominante. Relațiile din cadrul familiilor au devenit șubrede, opuse virtuților romane din epoca veche, iar pe fondul apariției casatoriei sine manu divorțurile sunt tot mai obișnuite. Privind din unghi istoric, acesta este punctul de plecare pentru emanciparea sociala și juridica a femeii romane. Daca pana la acel moment femeilor nu li se permitea sa divorțeze de soții lor, ultimul secol al Republicii a adus in scena o multitudine de astfel de inițiative. In decursul secolului al II-lea, sub inraurirea creștinismului, vor fi reabilitate vechile virtuți romane, compromise sau pierdute: demnitatea persoanei, coeziunea familiei, castitatea, curajul civic. Facand un salt in timp, chiar daca imparatul Iustinian a ingreunat condițiile in care doi cetațeni romani soț și soție aveau dreptul de a divorța, din punct de vedere juridic a pus femeia și barbatul pe picior de egalitate.

Dezvoltarea rapida a dreptului succesoral roman are la baza nu doar schimbarile survenite pe plan social și economic, ci și interesul constant al jurisconsulților pentru ca successio ab intestato sa țina pasul cu aceste modificari. Cand austeritatea moravurilor asigura casatoriei un prestigiu pe care nu l-a avut niciodata mai tarziu, apare normal sa o vedem pe soția casatorita cum manu ca fiica a soțului, moștenindu-l impreuna cu descendenții. Mai tarziu, cand afluența bogațiilor și a strainilor la Roma a imprimat vieții un ritm mai accelerat, independența personala și patrimoniala a soților unul fața de altul s-a resimțit pregnant. Drept urmare, in casatoria sine manu, soția supraviețuitoare este inlaturata de la moștenirea legala. Odata cu apariția creștinismului, lucrurile au evoluat in favoarea soției și in acest domeniu. Sistemul succesoral al lui ius civile, in paralel cu bonorum possessio, au dainuit și pe intreaga durata a epocii clasice, fiind oficial abrogate doar de catre Iustinian. Dupa ce prin Novela 22 acordase soției care se casatorise fara zestre și care fusese repudiata fara just temei o patrime din averea soțului, in anii urmatori imparatul Iustinian va interveni și in domeniul succesiunilor, dand o mana de ajutor soțului supraviețuitor sarac. Recunoscand influența benefica a religiei creștine in materie de succesiuni, conchidem ca in acest domeniu nici chiar creștinismul nu a creat femeii o situație mai buna decat cea pe care o avea in vechiul drept roman.

Per ansamblu, este dificil sa definim femeia romana „emancipata”, deoarece expunerile despre ea au variat in funcție de experiența personala și de așteptarile autorilor care au descris-o. In timp ce avem o oarecare certitudine cu referire la dispozițiile legale in materie de divorț și succesiuni, nu știm insa cu exactitate care era situația de facto in lumea romana. Mai mult, tinand seama de faptul ca toate sursele istorice și juridice au fost scrise de catre barbați, niciodata nu vom avea siguranța asupra pozitiei femeii cu referire la problematici care implica atat sfera juridica, dar și cea personala. Prin ceea ce am prezentat, am dorit sa oferim o panorama asupra societații romane, rol principal jucand metamorfozele prin care au trecut femeile ca fiice, apoi soții, mame, iar, in final, vaduve. Daca in timpurile de puternica disciplina femeia reprezinta cea mai staruitoare dintre forțele conservatoare ale unei națiuni, in vremuri de anarhie și de confuzie ea este cea mai activa forța dizolvanta, datorita luxului, dezmațului și sterilitații sale voite. Creștinismul și, odata cu el, legislația lui Iustinian au asemanat femeia Bisericii; prin acest simbol, femeia a fost repusa in demnitatea de persoana, fiind vazuta ca resursa ce trebuie protejata și pastrata curata, pentru a aduce barbatului moștenitori, dar și onoare.