Revista romana de jurisprudenta nr. 1/2020

Autor:

De secole, doua sisteme „se infrunta” in Europa și in lume in ceea ce privește rolul jurisprudenței printre izvoarele dreptului – sistemul așa-numit continental, care da jurisprudenței un rol derivat, respectiv acela de a „traduce” legea, de a interpreta și de a organiza aplicarea ei la fiecare speța in parte și sistemul de common-law, sistemul „precedentului”, in care jurisprudența devine uneori legea insași.

Distincția nu este doar teoretica, dreptul nu este o știința abstracta, ci una aplicata, un instrument viu care afecteaza direct viețile oamenilor și care este destinat sa intervina in cadrul celor mai litigioase stari dintr-o societate; dreptul este remediul final, cel la care trebuie sa se ajunga dupa ce orice cale amiabila a eșuat și care trebuie sa ofere o soluție justa și rapida, astfel incat relațiile sociale afectate de un anumit comportament uman sa iși poata relua desfașurarea normala.

Ambele sisteme au propriile avantaje și marile neajunsuri, ambele presupun riscuri sociale importante – in primul aplicarea legii poate deveni cu ușurința neunitara, divizata, or soluțiile diferite date unor spețe similare pot constitui ele insele o nedreptate, in cel de al doilea aplicarea legii poate ajunge arbitrara, depinzand de umorile și prejudecațile judecatorului, ori, dimpotriva, mecanica, bazandu-se, in mod automat, doar pe un precedent creat in trecut și care nu ține seama de evoluțiile juridice și sociale.

In primul caz, practica neunitara poate adanci fragmentarea dintr-o societate, poate introduce elementul discriminari și, poate chiar mai grav, al incertitudinii, imaginea unei „loterii judiciare” in care nimic nu este sigur și orice soluție este posibila reprezinta unul dintre factorii care afecteaza grav increderea in justiție și submineaza bazele statului de drept.

In al doilea, arbitrariul poate deveni lege, norma juridica poate fi rasturnata spre contrariul ei doar pe cale de interpretare, adagiul dura lex sed lex capata o incarcatura literala și poate zdrobi destine doar pentru a respecta mecanic o regula jurisprudențiala desueta.

De aceea, in ambele sisteme au fost create mecanisme de autoreglare a sistemelor judiciare, care sa previna aceste dezavantaje (sau macar sa le combata) și sa asigure ca sistemele judiciare sa nu devina ele insele o sursa a nedreptații și a inegalitații, inclusiv prin costurile pe care le genereaza (precum in celebra anecdota – „Am fost falit in viața de doua ori – prima oara cand am pierdut un proces și a doua oara cand am caștigat unul”), ci dimpotriva, un motor de dezvoltare sociala și de progres democratic și chiar economic.

Amendamentele introduse in ambele sisteme reduc diferențele dintre acestea și le subsumeaza valorilor comune ale statului de drept; jurisprudența dobandește astfel un loc proeminent in cadrul normelor care reglementeaza evoluția mecanismului viu al societații, indiferent ca o consideram un izvor de drept principal sau derivat.

Normele legislative trebuie sa se caracterizeze printr-o anumita constanța, stabilitate, iar jurisprudența devine mecanismul prin care acestea sunt permanent racordate la evoluția relațiilor sociale. Este evoluția pe care o remarca profesorul Nicolae Popa, fost președinte al instanței supreme, de la conceptul formalist potrivit caruia judecatorul este doar „gura care rostește dreptul” la concepția aristoteliana potrivit careia „judecatorul este dreptul care traiește”.

In aceasta ecuație uneori complicata a litigiului social, jurisprudența are rolul de reglator, oferind o soluție care este uneori nesatisfacatoare pentru ambele parți, alteori intarziata ori prea tehnica și complicata, insa o soluție fara care ritmicitatea normala a respectivei relații sociale nu ar putea fi restabilita.

Și, precum in cazul tuturor curților supreme, rolul Inaltei Curți de Casație și Justiție devine cu atat mai complex cu cat ea realizeaza doua funcțiuni jurisdicționale – nu numai aceea de primus inter pares in ierarhia instanțelor judecatorești, de ultima linie de aparare impotriva haosului arbitrariului, dar și acela de unificare, de garantare a coerenței practicii judiciare.

Unificarea jurisprudenței nu este un scop in sine, rolul Inaltei Curți nu este de a asigura aplicarea mecanica a normei de drept, ci tocmai de a garanta ca ea va fi interpretata obiectiv și adecvat, ținand cont de situația de fapt constatata de judecator in fiecare cauza in parte, insa intr-o maniera coordonata și previzibila.

Cu alte cuvinte, prin mecanismele de unificare a jurisprudenței nu se garanteaza similaritatea, ci calitatea acesteia. Dezlegarile date de o instanța suprema trebuie sa fie nu doar legale, dar și juste, chiar de ar fi impopulare la un anumit moment in timp, acceptarea sociala cu privire la faptul ca acestea sunt rezultatul unui proces deliberativ obiectiv, rezonabil și bazat pe un proces echitabil este fundamentala.

Doar in aceste condiții jurisprudența unei instanțe supreme devine ceea ce ar trebui sa fie, mai mult decat simpla tehnica juridica, oricat ar fi ea de eleganta, ci o veritabila expresie a conștiinței sociale, a independenței și integritații judiciare. O conștiința care nu se bazeaza pe convingeri personale ori pe prejudecați, ci pe luarea in considerare a tuturor circumstanțelor obiective și a frumuseții raționamentului juridic.

Or, așa cum s-a spus, „mai important decat obligația de a ne urma propria conștiința, sau cel puțin anterioara acestei obligații, este obligația de a ne o forma corect” (Antonin Scalia, timp de peste 30 de ani judecator al Curții Supreme a SUA). Facem acest lucru ca cetațeni prin respectarea legii și a valorilor fundamentale, nu numai cele proprii, dar și cele ce aparțin semenilor noștri; facem același lucru ca judecatori prin pregatire profesionala continua, deschidere fața de argumentele parților, atenție și corectitudine in administrarea probelor ș.a.m.d. Rezultatul acestui proces, deopotriva interior și exterior, ar trebui sa se reflecte in calitatea jurisprudenței și, pe cale de consecința, in calitatea justiției ca serviciu public.

Mulțumesc editorilor pentru inițiativa de a dedica acest numar jurisprudenței instanței supreme, ca exponent al unui serviciu public esențial pentru un stat de drept și pentru apararea drepturilor a milioane de cetațeni romani care apeleaza la el in fiecare an.

Judecator Corina-Alina Corbu

Președintele Inaltei Curți de Casație și Justiție