1567682068AXJJH3.png

Cod: 11971

ISBN: 978-606-39-0511-7

Editura:

Data aparitiei: 2020

Colectia:

Pagini: 330

Disponibilitate: in stoc

Pagini de practica judiciara si extrajudiciara

Autor:

Studiu introductiv


Lucrarea „Pagini de practica judiciara și extrajudiciara” nu este cea mai importanta, dar ȋn opinia noastra, surprinde cel mai fidel personalitatea ilustrului profesor și avocat Eugen Herovanu.
Incepand cel mai tarziu din anul IV de facultate, toți juriștii au auzit de profesorul Eugen Herovanu, dar personalitatea acestuia nu poate fi pe deplin ȋnțeleasa fara cunoașterea formației sale de avocat, calitate care nu a reprezentat o simpla carte de vizita, ci o latura importanta a activitații sale profesionale. Implicarea ȋn profesia de avocat a cunoscut atat latura exercițiului acesteia, cat și a conducerii profesiei, profesorul fiind decan al Baroului Iași ȋn perioada 1918-1928, cand a avut misiunea dificila de a armonizare a practicilor profesionale dupa ȋntregirea teritoriului național.

Cartea prezinta o serie de particularitați.
In primul rand, lucrarea prezinta o particularitate sub aspect temporal, deoarece, deși publicata ȋn anul 1944, reflecta viziunea autorului ȋn diverse momente ale dezvoltarii sale profesionale.

In al doilea rand, lucrarea nu ȋși propune tratarea sistematica a instituțiilor procedurii civile. Ea cuprinde o serie de concluzii scrise, note, opinii juridice asupra unor chestiuni deduse sau nu unei judecați sau simple ȋnsemnari pe care stralucitul procedurist, Eugen Herovanu le-a elaborat ȋn cariera sa de avocat.
Chiar autorul autorul surprinde exact spiritul lucrarii, aratand cu modestie ca „daca paginile ce urmeaza au sau nu vreo valoare științifica, documentara sau juridica, s-ar putea ca cei ce le vor urmari sa descopere ȋn ele, calitați pe care ȋn genere nu le-au gasit ȋn multe carți de doctrina pura. Cu privire la acest lucru, aplic observațiunea pe care am facut-o ceva mai sus, ca ceea ce susține interesul acestei lucrari și – poate, știu eu ! – pana la un punct ceea ce face frumusețea și originalitatea ei, ȋn tot cazul ceea ce-i asigura prospețimea și suplețea, e faptul ca, departe de a prezinta adevaruri generale și abstracte, ea ofera idei ȋnca aderente la faptele pe care le-au sugerat și elementele simple ale unui Drept viu, ȋnca legat de sursele lui naturale, și de mișcarea vieței”.

In al treilea rand, particularitatea acestei lucrari este reprezentata și de ȋmbinarea viziunii științifice cu cea de practician. Imbina cautarea triumfului unui interes personal, particular, reflectat ȋntr-o situație concreta cu apelarea la concepte doctrinare elaborate. Sub acest aspect, lucrarea este un bun exemplu pentru acei practicieni ai dreptului care nu au ȋncetat sa creada ca realizarile ȋn planul aplicarii legii decurg din studiul elaborat al doctrinei juridice iar nu ȋn insistența neargumentata, tonul agresiv sau speculațiile sterile ale unor cuvinte folosite mai mult sau mai puțin inspirat de legiuitor. Lucrarea dovedește ca doctrina și practica nu sunt lucruri diferire, ci dimpotriva sunt complementare. Doctrina ȋși verifica valoarea numai daca servește rezolvarii unor situații de ordin practic, ȋn timp ce practica care ignora doctrina devine instabila și abuziva.

In al patrulea rand, este o opera scrisa ȋn calitate de avocat. Acest lucru este evident. Adeseori, autorul este patimaș ȋn apararea intereselor clientului sau și nu ȋși ascunde framantarea atunci cand instanța ȋi respinge tezele avansate fara a oferi o argumentație adecvata sau ferindu-se de a aborda problema ridicata. Cu toate acestea, este de observat stilul elegant cu care autorul trateaza instanța de judecata, chiar și atunci cand este dezamagit de implicarea acesteia ȋn rezolvarea unei probleme. La acea vreme nu era nevoie de ghiduri pentru a trata buna – cuviința și respectul profesional! De asemenea, trebuie observat ca ȋn susținerea intereselor personale ale clienților, nu se deroga cu nimic de la rigoarea științifica. Atunci cand susține teze juridice care nu sunt ȋmpartașite ȋn mod unanim, autorul – avocat nu trece cu vederea opiniile contrare, ci dimpotriva, le afirma existența, le citeaza sursele, le explica și le combate, dand dovada de loialitate profesionala fața de judecator, dar și fața de adversar (a se vedea notele denumite „Situația legala a copiilor naturali”). Este drept ca, deși elegant ȋn exprimare, avocatul E. Herovanu sancționeaza server practica adversarului sau constand ȋn citarea unei surse doctrinare izolate ca fiind una reprezentativa – „d-sa (avocatul advers – n.n.) a evitat de a spune ca citeaza o parere izolata și ca toata doctrina și veche și noua e ȋn sensul opus… . Metoda nu este noua dar nu e nici recomandabila. Ținand seama de situația persoanei care o aplica, avem dreptul de a ramane surprinși ȋn cel mai ȋnalt grad. Și daca ȋn privința faptelor, greu de controlat, ne-am fi putut aștepta sa vedem abundand denaturarile și insinuarile; ȋn ce privește dreptul cel puțin, era justificat sa credem ca vom ramane ȋn sfere mai pure” (ȋn notele denumite „Anulare de testament”).

Interesant este și modul ȋn care avocatul raspunde apararilor facute de „adversari”, atunci cand acestea depașesc mijloacele argumentelor juridice și se ȋndreapta spre chestiuni precum viața privata a parților, atacul la persoana, denaturarea faptelor, folosirea unor sintagme care sa creeze o imagine defavorabila uneia dintre parți. Nu le trece cu vederea. Dimpotriva, le „taxeaza”, dar o face ȋntr-o maniera distanta și obiectiva, spunand ca „modul cum a fost conceputa acțiunea și spiritul ȋn care a fost condusa, ar justifica din partea noastra reflexiuni servere” ȋnsa „ne mulțumim sa semnalam cateva amanunte din complicatele, bizare mijloace de lupta ale adversarilor” (ȋn notele intitulate „Anulare de casatorie”).

In al cincilea rand, lucrarea are o latura interdisciplinara deoarece cuprinde, este drept ȋntr-o dimensiune mai restransa, și adnotari ȋn alte ramuri de drept decat procedura civila: dreptul civil, dreptul administrativ și fiscal (o convingatoare identificare a criteriilor prin care se deosebește actul administrativ de actul jurisdicțional se regasește ȋn notele „Actul jurisdicțional”), litigii de dreptul muncii și chiar dreptul penal.

In ultimul rand, dar nu mai puțin important, lectura ne dezvaluie viziunea politica și sociala asupra rolului justiției. Aceasta este echilibrata și axata pe ȋnțelegerea naturii umane. Manifesta o atitudine caustica fața de exagerarile de tip justițiarist care nu numai ca nu fac bine justiției, dar mai mult, o duc spre penibil. In acest sens este exemplul judecatorului de instrucție care, ȋn dorința de a obține o dovada mai palpabila a mitei oferite de mandatarul unui acuzat, ȋn loc sa respinga ferm propunerea, concepe o veritabila „cursa” ȋn care sa cada mituitorul. Despre aceasta, autorul afirma ca judecatorul „dovedește o stranie concepție despre ȋnalta sa misiune. In loc de a apara, pe acei cu care vine ȋn atingere, de propriile lor slabiciuni, el ȋi ȋncurajaza, le inspira speranțe nefondate, ȋi face sa alunece pe panta raului. Justiția nu poate ȋntinde curse. N-are dreptul s-o faca; nu e de demnitatea ei sa se coboare la mijloace care nu se pot ȋngadui nici agenților de poliție… . Daca este prin urmare, ȋn aceasta afacere, ceva care atinge prestigiul și autoritatea justiției, – apoi nu e actul nesocotit al lui Avram Zaharia (are ȋncercand sa scape de la torturile jandarmilor pe prietenii sai, a facut o propunere nepermisa), ci procedarea neȋngaduita a magistratului care tratand trei zile acea propunere, a ȋntins o cursa unui om slab și ȋncrezator”.

Nu trebuie sa omitem faptul ca autorul, dincolo de a fi un mare profesor și avocat, Eugen Herovanu s-a implicat activ ȋn viața publica, fiind primar al Iașului. Din scrierile sale strabate o preocupare pentru impactul social al justiției – „nu credem deloc ca e un bine social ca oamenii sa se deprinda a renunța de mai ȋnainte la caile legale” (ȋn adnotarea critica ,,Renunțarea la recurs”).

Cum trebuie citita cartea ?
Aparent, daca ne raportam la titlul notelor, o parte din problemele abordate ȋn lucrarea nu mai sunt de actualitate fie ca urmare a schimbarii legilor fie ca urmare a conturarii unei doctrine și jurisprudențe constante asupra acestora. Cu toate acestea, lucrarea are o dimensiune actuala ȋn aproape toate temele. In cazul unora, soluția pe care o gasim poate fi valorificata la modul propriu ȋn orice cauza aflata ȋn curs de judecata. In cazul altora, este drept, problema centrala care a determinat nota autorului nu mai prezinta actualitate, dar tratarea acesteia ȋși pastreaza interesul pentru a ȋnțelege evoluția istorica a unei instituții de drept, pentru modul ȋn care sunt rezolvate aspectele secundare de procedura civila ori, pur și simplu, pentru a ȋnțelege mecanismul argumentativ folosit de autor ȋn poziția sa de avocat. Cu titlu de exemplu, ȋn notele privind „Ordonanțele prezidențiale”, chestiunea centrala, respectiv aceea a soluției aplicabile ȋn cazul greșitei repartizari a cauzei la o secție a tribunalului, trebuie privita astazi ȋn alta lumina ca urmare a apariției art. 136 NCPC, care extinde regulile aplicabile incidentelor referitoare la competența și la cele ivite ȋn privința secțiilor sau completelor specializate. Cu toate acestea, ramane actuala chestiunea secundara, respectiv aceea a limitelor de analiza a competenței ce se impun judecatorului ȋnvestit cu o cerere de ordonanța președințiala atunci cand exista deja o cerere cu privire la fondul cauzei, chestiune asupra careia ne-am pronunțat și noi .

In continuare, vom prezenta sintetic unele dintre problemele tratate ȋn lucrare, ȋncercand sa atragem atenția asupra aspectelor a caror rezolvare constituie și astazi sursa utila de inspirație pentru practicienii dreptului.
In „Desistare și renunțare”, ȋn pofida faptului ca opoziția (cale de atac) nu mai este reglementata ȋn legislația actuala, adnotarea critica prezinta un mare interes teoretic și practic pentru identificarea sensului corect al noțiunii de achiesarii implicita la hotararea judecatoreasca. Cititorii vor putea utiliza argumentele prezentate atunci cand se vor confrunta la randul lor cu interpretarea dispozițiilor care astazi recunosc achiesarea tacita [art. 464 alin. (3) NCPC], dar a caror aplicare in concreto ține de particularitatea fiecarei spețe.

In memoriul intitulat „Expropriere agrara”, chestiunea de fond nemaifiind ȋntocmai de actualitate, raman de interes dezvoltarile pe tema „lucrului judecat”. Acestea sunt ȋn continuare de mare actualitate, mai ales ȋn contextul reglementarii exprese a autoritații de lucru judecat la nivelul considerentelor hotararii judecatorești. Observam ca teza ȋmbrațișata de legiuitorul noului Cod de procedura civila nu este novatoare, fiind dedusa a contrario, din afirmarea limitelor acesteia – autoritatea lucrului judecat nu poate fi dedusa din considerentele unei hotarari, mai puțin atunci cand aceste considerente cuprind soluțiuni care pregatesc soluția finala a procesului. Opinia autorului ne dezvaluie și ne contureaza evoluția doctrinara care s-a concretizat ȋn textul actualului art. 430 alin. (2) NCPC. In consonanța cu aceasta idee doctrinara, astazi consacrata legislativ, vom considera ca purtatoare ale autoritații de lucru judecat numai acele considerente care sprijina ȋn mod decisiv dispozitivul hotararii și fara de care acesta nu ar putea fi susținut (considerente decisive), alaturi de cele care cuprinde dezlegari asupra unor chestiuni litigioase deduse judecații pe cale de aparare și care ar putea forma oricand obiectul unei cereri distincte (considerente decizorii) . Problema autoritații de lucru judecat este prezenta și ȋn notele de proces denumite „Hotarare definitiva”, ȋnsa acestea trebuie privite sub aspect mai mult istoric, deoarece, la acea epoca, autoritatea de lucru judecat era o chestiune de ordine privata, ȋn timp ce acum este de ordine publica. Tot ȋn legatura cu problematica hotararii judecatorești, ȋn notele de proces „Suspendarea efectelor unui titlu executoriu” este abordata chestiunea admisibilitații suspendarii efectelor hotararii judecatorești, concluzia (ȋn opinia noastra, valabila și astazi) fiind ȋn sensul inadmisibilitații unei astfel de cereri. Numai executarea silita (executorialitatea) este susceptibila de executare silita iar nu și toate efectele hotararii judecatorești.
In notele de proces referitoare la „Retractul litigios”, astazi eliminat de noul Cod civil, se susține teza invocarii acestui mijloc de aparare numai de catre parat iar nu și de reclamant, teze pe care le-am utilizat și noi cu succes ȋn activitatea practica și publicistica .

Adnotarea referitoare la „Contestația la executare” ne conduce la controversele istorice care au conturat soluția devenita ulterior tradiționala ȋn privința analizarii pe cale incidentala, de catre instanța de executare, a cauzelor de nulitate a titlului executoriu reprezentat de un act care nu are caracter jurisdicțional, atunci cand legea nu prevede o alta cale de atac . Citind aceste argumente ȋnțelegem mai bine ca soluția legislativa inițiala a avut la baza o dorința de accelerare a judecații și cu atat ni se pare mai lipsita de fundament istoric și ideologic modificarea recenta a art. 713 alin. (2) NCPC prin Legea nr. 310/2018. Totodata, ȋnca de atunci s-a statuat ca acea contestație care are ca obiect nulitatea titlului executoriu este o contestație la „executare propriu zisa” iar nu o „contestație la titlu” (privind ȋnțelesul și ȋntinderea acestuia). Aceasta chestiune ȋnca mai apare ȋn minutele de practica neunitara la nivelul anului 2015 . Este bine ca problema a fost inclusa in practica neunitara, dar este greu de ințeles cum a redevenit controversata o chestiune atat de clara. Este bine cel puțin ca inexplicabila controversa a fost soluționata corect. Admisibilitatea invocarii ȋn cadrul contestației la executare a unor chestiuni de fond este reluata ȋn consultația scrisa „Contestația la executare” (pp. 281-285) sub forma admisibilitații invocarii pe cale incidentala a decaderii moștenitorului acceptant (al debitorului) din beneficiul de inventar.

Tema limitelor judecații ȋn anumite proceduri cu caracter special este abordata și ȋn notele de proces referitoare la „Sechestrul asigurator”, unde se pune problema admisibilitații invocarii prescripției extinctive a dreptului la acțiune ȋn procedura sumara a sechestrului asigurator (ȋn apel);

Consultația scrisa asupra „Mandatului ad litem” este valoroasa sub aspect istoric ȋnsa soluțiile susținute de autor la acea vreme trebuie astazi radical schimbate ȋn raport cu dispozițiile legale care stabilesc nulitatea necondiționata de vatamare ȋn caz de ȋncalcare a normelor privind reprezentarea procesuala (art. 176 pct. 2 NCPC), dar și de dispozițiile exprese ale art. 25 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 („actele specific profesiei de avocat, efectuate ȋn mod public de o persoana care nu a dobandit calitatea de avocat ȋn condițiile prezentei legi, sunt nule”) și de dezvoltarea teoriei care opereaza o distincție ȋntre excepția lipsei dovezii calitații de reprezentat și cea a lipsei calitații de reprezentant (ȋn accepțiunea de putere de reprezentare dobandita ȋn condițiile legii) .

In adnotarea critica „Renunțare la recurs” se argumenteaza sub aspect științific, dar și social, de ce nu se poate renunța la recurs ȋnainte de a se naște dreptul la exercițiul acestei cai de atac, adica pronunțarea hotararii judecatorești. Deși se refera la recurs, argumentele sunt aplicabile ȋn cazul tuturor cailor de atac iar acestea se susțin și ȋn prezent, avand ȋn plus, sprijin și ȋn prevederile art.404 NCPC.
In notele privind „Mandatul și gestiunea de afaceri” nu chestiunea de fond este cea mai importanta, ci mai cu seama distincția dintre recalificarea cererii de chemare ȋn judecata (posibila pentru judecator) și schimbarea cauzei cererii, aspect care intra ȋn sfera exclusiva a disponibilitații. Aceasta chestiune este valabila și astazi, deoarece formeaza obiectul unor dezbateri doctrinare ȋn legatura cu sensul art. 22 alin. (4) și (5) NCPC .

Observația critica denumita „Divergența” cuprinde una dintre puținele analize doctrinare asupra limitelor judecații ȋn completul de divergența, din pacate, și aceasta restransa insa la datele speței respective. Discuțiile asupra limitelor judecații ȋn completul de divergența ȋși pastreaza ȋn parte actualitatea, avand ȋn vedere ca, oarecum ȋn contra curentului general, care o repudiaza (chestiunea fiind rezolvata ȋn cele mai multe legislații prin norme de organizare care consacra regula numarului impar ȋn compunerea completului), instituția divergenței a fost preluata ȋn noul Cod de procedura civila. Dincolo de afirmarea regulii conform caruia completul special judeca numai problemele ramase ȋn divergența, se remarca caracterul relativ al acesteia, autorul acceptand existența unor excepții de la aceasta regula (amplificarea obiectului divergenței prin asocierea la problema ramasa de discutat a altor chestiuni ȋn legatura cu aceasta sau ridicarea ȋn cadrul divergenței a unei excepții de forma sau de fond care ar ȋnlatura obiectul principal al discuției). In realitate, ambele excepții de la limitele judecații ȋn completul de divergența reprezinta particularitați ale unui caz general, respectiv cand divergența poarta chiar asupra soluției ce trebuie data asupra ȋntregii cauze sau atunci cand elementele divergente nu pot fi disociate de celelalte elemente ale cauzei (din cauza stransei legaturi sau indivizibilitații obiective sau subiective dintre acestea).

In notele de proces denumite „Sechestru mobiliar” (pp. 112-119) se pune problema concursului ȋntre confiscarea de catre stat (decurgand din fapte de natura contravenționala) și existența unui drept de gaj preexistent ȋn favoarea unei creditor oarecare. Cat de plastic, dar deopotriva riguros sintetizeaza autorul chestiunea ȋn disputa: „statul a confiscat spirtul, dar n-a confiscat drepturile noastre derivand din sechestrul aplicat !”. Aceasta nota ne-a ajutat principal la configurarea soluției ȋn chestiunea contemporana a concursului dintre confiscarea speciala și drepturile creditorului cu ipoteca anterioara sechestrului penal, asupra careia am avut placerea a face un studiu ȋmpreuna cu distinsa noastra colega, doamna profesor Andra Trandafir (Ilie) . Avem satisfacția ca și Inalta Curte de Casație și Justiție a adoptat ȋn aceasta disputa o poziție ȋn acord cu rigorile teoriei dreptului, dar și cu imperativele sociale ale siguranței circuitului civil și previzibilitații ȋn mediul de afaceri .

Tema „Sechestru(lui) mobiliar” este reluata sub aspectul concursului dintre drepturile celui care a aplicat sechestrul și cel care a achiziționat bunul mobil, oferindu-se argumente favorabile achizitorului. In consultația scrisa„Intre decadere și prescripție” gasim o foarte utila și actuala analiza a diferențelor dintre decadere și prescripție, cu aplicare asupra art. 230 din Codul de Comerț. Astazi, problema tratata este cuprinsa ȋn art. 132 din Legea nr. 31/1990 privind societațile, care rezolva ȋn mod expres natura nulitații și indirect, chestiunea naturii termenului de 15 zile, prevazut ȋn cazul nulitaților relative.

Toate acestea conduc la concluzia ca editorul merita aprecieri pentru inspirația de a readuce in lumina publicului cititor o lucrare care contribuie la consolidarea culturii juridice, dar și la rezolvarea unor aspecte de drept inca prezente in activitatea practicienilor dreptului.

Prof. univ. dr. Traian C. Briciu
Facultatea de Drept, Universitatea din București

Carti din aceeasi colectie

PARTENERI UNIVERSUL JURIDIC

VA RECOMANDAM

museum
EVOGPS
museum
casadetraduceri