Noua Revista de Drepturile Omului nr. 2/2018

Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii (CNCD) a aparut ca o consecinta inerenta, dar intarziata si politizata, a adoptarii O.G. nr. 137/2000. In ce priveste Ordonanta, ea este rezultatul unui efort sofisticat de promovare a acestui act normativ menit sa acopere una din ciudateniile sistemului romanesc de protectie a identitatilor. In timp ce instrumentele destinate drepturilor minoritatilor nationale au fost dintotdeauna ample si bogate (ceea ce explica de ce marea problema a minoritatilor in Romania rezulta din (ne)aplicarea legilor in materie, si nu din absenta lor), cel de combatere a discriminarii se reducea la cateva prevederi cu putina putere de combatere a fenomenului. Pe acest fundal precar a fost posibila sistematica discriminare a membrilor unor minoritati (in primul rand romii si maghiarii, ca sa nu vorbim despre comunitatea LGBTQ, non-etnica), care a tulburat viata sociala si politica din prima parte a anilor 1990. Afirmatia anterioara explica de ce initiativa de constructie a unui sistem de combatere a discriminarii in Romania a plecat de la situatia minoritatilor nationale. Nu este deloc ciudat ca adoptarea unui act normativ dedicat problematicii discriminarii sa fi aparut pe agenda odata de cu intrarea UDMR la guvernare, la inceputul anului 1997. Aceasta, dupa ce a fost infiintat Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale (DPMN), care a avut doi directori cu rang de ministru de mare eficienta, Gyorgy Tokay (1997-1999) si Peter Kovacs Eckstein (1999-2000).

In prima perioada a functionarii coalitiei CDR-PD-UDMR atentia s-a indreptat spre completarea legislatiei adresata in mod specific minoritatilor nationale: privitoare la educatie (cu succes) si privitoare la administratia locala (un esec). Tema discriminarii ramanea dificil de rezolvat intrucat la pedepsirea acestui tip de contraventii se impotriveau presa si parlamentarii. Cei doi actori redutabili, dar si interesati intrucat erau implicati in actiunile sanctionabile, dadusera suficiente semnale ca e improbabila crearea unei paveze legislative impotriva comportamentelor cu caracter discriminatoriu, ale lor si a altora. Impingerea inainte a unui act normativ in materie a fost impulsionata de faptul ca Uniunea Europeana pregatea adoptarea Directivei antirasiste, gandita sa creeze un sistem minimal de protectie impotriva discriminarii in intregul spatiu comunitar. Or, Romania deschisese negocierile de aderare la Uniune in anul 1999 in numele unei aspiratii clar exprimate de coalitia atunci la putere si sustinute de majoritatea populatiei.

Contextul a facut ca, in anul 1999, un grup de initiativa sa lanseze proiectul de introducere a legislatiei anti-discriminatorii. Trei-patru persoane au jucat un rol central in initiativa si apoi in ducerea ei la capat. Unul a fost ministrul Peter Kovacs Eckstein, care a implicat DPMN, secondat de catre Attila Marko, care s-a ocupat de detaliile teoretice si practice ale temei. O a doua persoana importanta a fost Renate Weber, atunci directoare a Fundatiei pentru o Societate Deschisa, care a asigurat sustinerea financiara a operatiei prin Fundatie. Acest prim grup a coalizat numeroase alte organizatii neguvernamentale fidele principiului non-discriminarii, care aveau sa dezbata in reuniuni prelungite diferitele aspecte ale actului normativ si ale strategiei de promovare.

Faptul ca sistemul de combatere a discriminarii a fost gandit initial drept unul de completare a legislatiei de protectie a minoritatilor nationale explica de ce, initial, proiectul avea in vedere comunitatile nationale si etnice. Nu era de altfel ciudat, de vreme ce grupul de demnitari si activisti se raportau la ce se intampla la UE, unde Parlamentul european discuta o directiva a egalitatii in munca „indiferent de rasa si nationalitate” (de aici numele prescurtat al actului european: „Directiva antirasista”). Una din ultimele, dar si din esentialele teme ale actului normativ care a fost discutat in coalitia civica s-a referit la sfera protectiei: ramanem la gruparile nationale si etnice, ceea ce ar putea limita opozitia la adoptarea lui, sau o extindem la gruparile definite prin handicap (limbajul din acel moment), orientare sexuala etc.? Caz in care suportul pentru lege ar fi fost mai amplu. A invins ultima varianta. O alta solutie care a contribuit decisiv la succes a fost optiunea pentru o ordonanta simpla – in locul unei legi, caz in care proiectul propus era mai mult ca sigur ciopartit – , sau a unei ordonante de urgenta. Ultima putea fi insusita de guvern, nu era prima oara, insa varianta intra in contradictie cu natura actului normativ, de a legifera in materia drepturilor fundamentale. Ca urmare, era preferabil ca actul normativ sa fie promovat in timpul vacantei parlamentare, deci prin ordonanta de guvern simpla. Fiecare membru al guvernului trebuia convins sa sustina proiectul, unul dupa altul. Strategia a functionat (detaliile merita un studiu de caz), un argument major fiind ca adoptarea actului normativ dadea semnalul ca Romania incepe deja sa raspunda cerintelor UE.

Faza finala de pregatire a ordonantei guvernamentale a acoperit primele luni ale anului 2000. Se stia deja, din sondaje, ca PSD va castiga alegerile, iar PRM va obtine un numar substantial de voturi. Era fireasca temerea ca prevederile ordonantei simple sa fie strivite de un organism de conducere de factura pesedist-vadimista. Este motivul pentru care initiatorii au hotarat ca legea sa prevada un Consiliu aflat sub autoritatea guvernului, desi formula nu asigura independenta ceruta de directiva europeana (in pregatire finala; se stiau prevederile ei). Gandeam ca pana la noile alegeri si formarea noului Executiv, guvernul „mai luminat” de atunci putea adopta hotararea de infiintare a CNCD si putea „umple” aceasta institutie cu oameni dedicati combaterii discriminarii. Este motivul pentru care ordonanta guvernamentala a impus ca adoptarea hotararii de infiintare a CNCD sa aiba loc in cel mult trei luni de la intrarea in vigoare a ce a devenit O.G. nr. 137/2000. Coalitia civica a elaborat si transmis textul acestei hotarari, pentru a evita intarzierile legate de elaborarea ei de echipa guvernului. A fost sa fie ca infiintarea institutiei cu rolul de a aplica O.G. nr. 137/2000, in timpul coalitiei CDR-PD-UDMR, sa esueze. Ordonanta a fost adoptata in vara anului 2000. In ciuda prevederii foarte clare, pana la sfarsitul mandatului guvernamental, hotararea de infiintare a CNCD nu a fost adoptata. Au urmat alegerile, au invins PSD si Ion Iliescu. Surpriza a fost ca formatiunea lui Adrian Nastase (atunci) sa nu incheie previzibila coalitie cu PRM ci, paradoxal, una parlamentara cu UDMR (dublata de o alta cu Partida Romilor, devenita peste noapte „social democrata”). Partidul Social Democrat a continuat eforturile de integrare initiate de guvernarea perioadei 1996-2000, adaugand aderarea la NATO, merite de dimensiune istorica. In acelasi timp, PSD a avut grija sa politizeze tot ce se putea si asta s-a intamplat si cu CNCD. Apreciez ca intre 2002 (cand s-a infiintat, cu o substantiala intarziere) si 2005, activitatea CNCD a fost restransa si a fost influentata de PSD.

Adevarata cariera a CNCD a inceput, am afirma, in anul 2005. Din acel moment, numarul hotararilor a crescut substantial, iar autonomia de facto a Colegiilor directoare a fost confirmata de multe ori prin deciziile luate. Ordonanta de Guvern nr. 137/2000 (intre timp amendata) si Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii au avut un impact de amploare asupra fenomenului discriminarii. Unele schimbari au fost imediat vizibile: disparitia afiselor de tip „nu angajam tigani”, de pe avizierele oficiilor de munca, sau „nu primim tigani” de la intrarea discotecilor, restaurantelor si barurilor.

Alte reusite au ramas doar la cunostinta grupului beneficiar, desi afectau statutul a zeci de mii de oameni. Un exemplu ar fi castigarea de catre cadrele didactice de la sate a dreptului de a candida pentru locurile de la oras, printr-o decizie a Colegiului CNCD adoptata in urma petitiei profesorului Emil Moise din Buzau. Avand in vedere contextul social, un numar de decizii ale CNCD pot fi numite chiar curajoase. Am in vedere in primul rand doctrina dezvoltata de catre CNCD in materia insemnelor religioase din institutiile de educatie publice. Chiar recent, Colegiul director al CNCD a luat o hotarare remarcabila, de recunoastere a discriminarii prin folosirea notei la disciplina Religie la calculul mediei finale/generale, in absenta altor discipline facultative. Ma opresc insa cu exemplele. Banuim ca si alti cercetatori care cunosc situatia dinainte si dupa adoptarea O.G. 137/2000 si infiintarea CNCD recunosc saltul produs in combaterea fenomenului discriminarii. Noua Revista de Drepturile Omului (NRDO) a inceput sa colaboreze cu CNCD in anul 2006, intr-un parteneriat menit sa promoveze vizibilitatea institutiei si sa imbunatateasca standardele ei de lucru. De atunci, NRDO primeste o finantare trimestriala (pe numar) de la Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii. In contrapartida, revista asigura publicarea de materiale pe tema de interes comun. Apreciem ca relatia a fost pentru toata lumea convenabila. CNCD acopera parte din cheltuieli, dar conteaza si prin faptul ca impinge atentia redactiei spre o problematica centrala a drepturilor omului. Prin numarul de pagini alocate acestui domeniu, se poate sustine ca NRDO a devenit in parte o publicatie dedicata subiectului discriminarii (daca folosim sensul larg pentru acest termen). Au fost publicate numar de numar studii, documentare si hotarari ale CNCD.

In contextul amintit, NRDO a devenit si un cadru unde s-au semnalat periodic ceea ce cercetatorii au considerat a fi „erorile CNCD”. Intrucat sustinerea revistei de catre Consiliu nu trebuia sa aduca atingere neutralitatii ei profesionale, autorii au fost informati ca au completa libertate in a analiza, in NRDO, hotararile CNCD care li se pareau discutabile. Nu a existat niciodata vreun repros si nici macar o observatie din partea administratiei CNCD, fata de o astfel de atitudine. Relatia profesionala si umana cu persoanele care lucreaza in CNCD a fost intotdeauna cordiala, in spiritul standardelor pe care le cere dedicatia fata de scopul comun. In ce priveste „adevarul” in chestiunile de principiu ori tehnice ale discriminarii, acesta este rezultatul activitatii de ansamblu a comunitatii stiintifice, a persoanelor cu competente publice, a militantilor.

Un numar de hotarari ale CNCD luate de circa o jumatate de an ridica insa, apreciem, intrebari grave asupra recentei functionari a Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii. Avem in vedere hotararile care vizeaza discursuri si declaratii implicand, direct sau indirect, lideri politici si partide. Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii a fost in situatia de a se pronunta, in urma petitiilor sau autosesizarilor, asupra unor declaratii privindu-i pe fostul premier Mihai Tudose, actuala premiera Viorica Dancila, presedintele Klaus Iohannis si procuroarea sefa a DNS, Laura Codruța Kövesi, senatorul Serban Nicolae, jurnalistul Corneliu Tudor Popescu, publicatia umoristica Times New Roman. Deciziile Colegiului Director al CNCD au creat in opinia publica o puternica emotie. Un citat al Deutsche Welle este expresiv in acest sens: „…nu in orice tara se poate asista la halucinantele interventii de cenzurare si manipulare politica a discursului public, luate, indirect, de o institutie precum Consiliul National de Combatere a Discriminarii. Care a ignorat, sau a reactionat excesiv de bland, prin avertisment, la monstruozitati ca revoltatoarele ofense si murdarii misogine ale senatorului Serban Nicolae, atacand-o josnic pe o colega dintr-un partid neafiliat puterii, dar se manifesta draconic cu adversarii PSD”. Intr-un studiu din acest numar al revistei vom analiza in detaliu hotararile amintite. Notam aici doar ca si procedurile, si criteriul celeritatii, si interpretarea notiunilor si continutul deciziilor reflecta o atitudine puternic politizata.

Autosesizarea reprezinta o competenta puternica a CNCD. Ea ii creste puterea de interventie in viata sociala si, in acelasi timp, responsabilitatea. Autosesizarea nu reprezinta „un drept suveran” al persoanelor alese in Colegiul director in numele nu stiu carei reprezentativitati publice. Transformarea ei intr-un act arbitrar, nazuros ori orgolios, nu poate duce decat la discreditarea activitatii CNCD. Conditiile autosesizarii sunt clare: atunci cand un act de discriminare are o natura majora, iar CNCD arata ca vegheaza ca acesta sa nu-si aiba loc in viata publica; atunci cand discriminarea trebuie eliminata rapid si, deci, amanarea pana cand victimele ori vreun ONG interesat vor trimite petitia devine nerezonabila. Pe agenda CNCD s-au aflat petitii fie grave, fie urgente, care au asteptat luni de zile pentru solutionare pe motivul agendei incarcare. De ce ar fi avut prioritate nimicuri precum compararea parului premierei Viorica Dancila cu podoaba capilara a pavianului cu mantie?

Daca acceptam ca CNCD avea competenta sa trateze cazurile invocate, socheaza asimetria cu care au judecat membrii Colegiului director al CNCD: avertisment pentru amenintarea spanzurari maghiarilor care arboreaza steaguri secuiesti, anuntarea publica a existentei unor imagini cu sex anal, de o parte; pe de alta, amenzi pentru comparatiile insultatoare sau/si persiflante, ironice, provocatoare ale unor ziaristi cunoscuti pentru caracterul lor iconoclast. Pronuntandu-se asupra unor declaratii de natura insultei si calomniei, Colegiul Director al CNCD si-a extins sfera de cuprindere intr-un domeniu al litigiilor sociale unde nu are ce sa caute. Astfel de chestiuni nu pot fi decise decat de catre judecatori a caror independenta si neutralitate sunt asigurate de reglementari ample si exigente. Nu e cazul membrilor Colegiului director. Luandu-si dreptul de a amenda detinatorii site-ului Times News Roman cu suma de 16.000 de lei pentru o satira obscena la adresa partenerei de viața a președintelui PSD, Colegiul director a functionat ca un prompt instrument de cenzura a presei. Redactia NRDO a fost intotdeauna critica la folosirea cuvintelor care ranesc, iar articolul pentru care a fost data amenda foloseste astfel de cuvinte. Insa tripla inadecvare a acelei hotarari: echivalarea unei insulte cu discriminarea, tratarea unei satire asemenea textelor obisnuite si acordarea unei amenzi excesive, cu functie de descurajare fac din cazul Times News Roman un caz limita in istoria sistemului de combatere a discriminarii.

In hotararile invocate anterior Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii a functionat ca o institutie de cenzura comandata politic. Ce s-a intamplat ni se pare atat de periculos, incat, implicata in colaborari cu CNCD, redactia NRDO se simte datoare sa se distanteze de o astfel de evolutie. O astfel de atitudine a CNCD discrediteaza nu doar institutia, ci erodeaza chiar sistemul de combatere a discriminarii in ansamblul lui. Institutia este atat de importanta, combaterea discriminarii are o astfel de miza, incat membrii Colegiului Director al CNCD au datoria sa gaseasca o solutie prin care sa ia distanta fata de seria neagra a solutiilor sale politizate.